De o buna perioada de timp, societatile comerciale s-au luptat cu executarile silite incepute de organele fiscale, cat si cu actiunile acestora promovate in procedura de insolventa ce aveau drept scop blocarea procedurii si asigurarea proritatii statului.
Potrivit vechii legi privind insolventa, bunurile instrainate in procedura erau dobandite libere de orice sarcini, cu exceptia masurilor asiguratorii instituite in cursul procesului penal. Acest text de lege a dat nastere multor controverse atat in doctrina, cat si in practica judiciara.
Lichidatorii judiciari au procedat la:
- Valorificarea bunurilor in procedura, apreciind – in mod corect – ca odata solutionat procesul penal, creanta obtinuta de catre organul fiscal va fi una chirografara, ce nu va impiedica in niciun fel vanzarea bunurilor societatii aflate in insolventa si nici nu va impiedica distribuirea catre creditorul garantat a pretului acestora; SAU
- Formularea unei cereri de ridicare a masurii asiguratorii de catre instanta penala; solutia, in acest caz, a fost de respingere ca neintemeiata a cererii ca urmare a faptului ca temeiul masurii asiguratorii inca subzista; SAU
- Formularea unei cereri de ridicare a masurii asiguratorii de catre judecatorul sindic; aceasta cerere a fost respinsa ca inadmisibila, instanta nefiind competenta sa se pronunte cu privire la aspecte de drept penal; SAU
- Formularea unei cereri in atentia judecatorului sindic de suspendare, in dauna creditorilor garantati, a procedurii insolventei pana la solutionarea definitiva a dosarului penal. La baza acestei solicitari a stat aprecierea practicianului in insolventa cu privire la natura creantei ce urmeaza a fi stabilita definitiv de catre instanta penala si prioritatea acesteia ca urmare a persoanelor ce detin aceasta creanta (art. 2328 Cod civil).
Din nefericire, cu toate ca in noua lege a insolventei, textul aferent valorificarii bunurilor societatii debitoare in contextul existentei unor masuri asiguratorii stabilite de catre organul penal a fost modificat, problemele din practica judiciara au subzistat.
Prin Decizia nr. 1/20.01.2020, Inalta Curte de Casatie si Justitie a stabilit ca „existenta unor masuri asiguratorii infiintate in cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolventei, in vederea confiscarii speciale, a repararii pagubei produse prin infractiune sau a garantarii executarii cheltuielilor judiciare:
a) nu suspenda procedura de lichidare prevazuta de Legea nr. 85/2014 in ceea ce priveste bunul sechestrat;
b) nu este de natura a indisponibiliza bunul asupra caruia a fost inceputa procedura de valorificare conform dispozitiilor Legii nr. 85/2014;
c) nu impiedica lichidarea bunurilor efectuata de lichidatorul judiciar in exercitarea atributiilor conferite de Legea nr. 85/2014”.
Cu alte cuvinte, prin aceasta decizie, s-a facut un mare pas in procesul de deblocare a procedurii insolventei. Bineinteles, instantele specializate in domeniul insolventei au inceput sa ia in considerare aceasta decizie si in raport de procedurile de insolventa incepute sub imperiul vechii legi.
Ulterior stabilirii creantei in mod definitiv de catre instanta penala, ca urmare a acestei „prioritati”, au aparut situatii in care organul fiscal a inceput executarea silita impotriva societatii aflate in insolventa, blocand conturile debitoarei, cat si procedura de valorificare a bunurilor in temeiul legii insolventei. Acest lucru a fost succedat de formularea contestatiilor la executare, in general, de catre creditorii garantati, societatea debitoare sau chiar lichidatorul judiciar ce viza distribuirea onorariului sau.
Practica la nivel de contestatii la executare a fost mereu controversata, in aceasta materie fiind pronuntate hotarari de-a dreptul surprinzatoare.
Trebuie mentionat faptul ca legiuitorul a ales ca aceste contestatii la executare sa fie solutionate in prima instanta de catre judecatorii si in cale de atac de catre tribunale nespecializate in domeniul insolventei. Cu toate ca, cel mai probabil, la baza acestei reglementari a stat complexitatea mica – in general – a contestatiilor la executare, dar si degrevarea instantelor superioare, s-a ajuns, de-a lungul timpului, in mod nejustificat, la majorarea duratei proceselor si obtinerea unor hotarari judecatoresti in totala contradictie cu practica judiciara realizata de catre completurile specializate in materie.
La data de 20.07.2020, Inalta Curte de Casatie si Justitie a pronuntat un Recurs in Interesul Legii, prin care a statuat urmatoarele:
- competenta materiala de solutionare a contestatiilor privind executarea silita inceputa de creditorii bugetari pentru recuperarea creantelor nascute ca urmare a desfasurarii planului de reorganziare apartine judecatorului-sindic investit cu procedura de insolventa in care se formuleaza respectivele contestatii;
- masurile vremelnice privind ridicarea, suspendarea si suspendarea provizorie a masurilor de executare silita luate de organele de executare silite ce vor fi solicitate pe calea ordonantei presedentiale vor fi solutionate de catre judecatorul sindic investit cu o contestatie la executare potrivit pct. 1.
Cu alte cuvinte, instanta suprema a apreciat doar cu privire la creantele nascute in timpul procedurii de reorganziare (insolventa) datorate organului fiscal. De altfel, instanta s-a pronuntat doar in limitele sesizate de catre Procurorul General al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Considerentele hotararii urmeaza sa fie analizate la momentul redactarii hotararii si publicarii acesteia in Monitorul Oficial.
Pentru identitate de ratiune, pentru restul creantelor, apreciem ca s-ar impune o modificare a Codului de procedura civila care sa priveasca stabilirea in competenta judecatorului sindic (complet specializat) a tuturor contestatiile la executare ce se afla in legatura cu procedura insolventei.
Intr-o alta decizie a sa – RIL-ul nr. 18/2019, in opozitie cu cele statuate mai sus, Inalta Curte de Casatie si Justitie a stabilit ca sectiile civile ale tribunalelor sunt competente functional sa solutioneze apelurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii asupra contestatiilor formulate impotriva executarilor silite pornite in temeiul dispozitiilor art. 260 din Codul de procedura fiscala.
Cu toate acestea, in decizia sa, instanta suprema retine urmatoarele:
„65. Or, daca in determinarea instantei competente functional ar prezenta relevanta natura actului contestat, atunci, prin raportare la art. 10 din Legea nr. 554/2004, cauza ar trebui sa fie solutionata in fond de tribunal sau de curtea de apel, iar nu de catre judecatorie.
66. Aceasta solutie ar contrazice insa vointa legiuitorului, care, prin introducerea art. 260 din Legea nr. 207/2015, a inteles sa trateze in acelasi mod, din punct de vedere procedural, toate contestatiile la executare, indiferent daca acestea privesc acte emise intr-o procedura fiscala sau acte emise in executarea unor raporturi juridice de drept privat, dandu-le pe toate in competenta judecatoriei, ca instanta de fond.
67. Nu in ultimul rand, prin raportare la dispozitiile art. 95 pct. 4 din Codul de procedura civila si art. 10 din Legea nr. 554/2004, sectiile de contencios administrativ ale tribunalelor nu judeca in apel, asa cum a statuat Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii prin Decizia nr. 17 din 18 septembrie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 930 din 27 noiembrie 2017, iar in privinta contestatiilor la executare nu exista norme cu caracter special si derogatoriu de la aceasta regula.”
Cu alte cuvinte, o rezolvare a acestor probleme ar consta in modificarea Codului de procedura civila in sensul stabilirii in competenta completurilor specializate a tuturor contestatiilor la executare ce privesc acte juridice emise in diverse proceduri speciale (insolventa, fiscal, dreptul muncii).